Ca în atâtea alte cazuri, ceea ce a pornit cu ideea unui articol articol despre viorele s-a materializat într-o serie … Totul a început cu Poveștile din Duminica Floriilor. Deloc întâmplător a continuat cu marea poveste de iubire dintre Napoleon Bonaparte, supranumit Caporalul Violet, frumoasa Josephine. Acum însă am să vă povestesc cum viorelele au fost prinse în confruntarea ironiilor ilustrate dintre două mari națiuni ale acelei epoci. Da, așa cum poate intuiți, este vorba de Franța și Anglia. Dar, să începem cu o începutul!
Pentru că în perioada exilului lui Bonaparte, familia Bourbon, restaurată la putere, cenzurase orice imagine cu generalul, susținătorii săi foloseau viorelele drept simbol și substitut al acestuia. Astfel se face că din acea perioadă avem numeroase cărți poștale (cartoline) cu viorele, acestea fiind o modalitate de a păstra vie speranța revenirii sale și spiritul bonapartist.
În dimineața zilei de 21 martie, Vinovatul, Vioreaua Triumfătoare a apărut strălucitoare la butoniera hainei fiecărui bonapartist, sau prinsă la pălărie, cu toată ostentația unui ordin sau a unei cocarde.
Viorele franțuzești cu mesaje ascunse
După întoarcerea triumfătoare a lui Napoleon, Jean-Dominique – Étienne Canu a publicat o gravură extrem de populară intitulată „Violettes du 20 mars 1815”.
Cunoscută și sub denumirile de „Caporal Violet” sau „Le Secret du Caporal La Violette” („Secretul Caporalului Violet”, gravura pare la prima vedere o simplă reprezentare a unor fire delicate de viorele. Vă asigur însă că este doar o iluzie optică. În imaginea de mai jos vezi puteam vedea marcate de la 1 la 3:
- Profilul lui Napoleon (sub frunza verde din dreapta, care seamănă cu celebra pălărie bicorn cu două colțuri);
- Împărăteasa Marie Louise, a doua soție a lui Napolon, cu fața către el (în partea stângă, sub cea de-a doua violetă)
- Napoleon François Charles Joseph Bonaparte, regele Romei, fiul lor (în dreapta tulpinilor centrale, lângă violeta de jos).
Acest tip de gravură aparține stilului siluete ascunse deja bine împământenit în 1815, iar publicul larg francez era deja familiarizat cu portretele ascunse la vedere, deci era obișnuit să descifreze astfel de mesaje. Așa cum este de aștept, aceasta este doar un exemplu reprezentativ, numeroase alte gravuri cu mesaje bonapariste urmându-i, așa cum se poate vedea din imaginile de mai jos.
Ciuperca consulară sau Riposta tipic englezească
În tradiția și spiritul de gâlceavă necontenită ce caracteriza în acele vremuri relațiile franco-engleze, nici minunatele viorele, simbolul susținătorilor Caporalului Violet, nu au rămas neîntinate de ironia insularilor. Altfel spus, poporul francez a primit o replică usturătoare și extrem de elaborată. Imediat veți vedea și de ce spun acest lucru.
În preajma înfrângerii definitive a lui Napoleon și a abdicării sale din iunie 1815, caricaturistul britanic George Cruikshank a publicat un print intitulat “The Peddigree of Corporal Violet” („Pedigree-ul caporalului Violet”). Era o replică batjocoritoare la gravura lui Canu.
Desenul include trei reprezentări ale lui Napoleon, Caporalul Violet, în diverse etape ale vieții. La baza desenul este un bălegar din care se înalță capul lui Napoleon ca tânăr republican, iar capul în este acoperit de o ciupercă din vârful căreia crește urcă o tulpină curbată la capătul căreia se poate vedea o floare a soarelui. În centrul acesteia este chipul unui Napoleon îmbătrânit, purtând coroana imperială, cu privirea îndreptată în față. Din aceasta înalță chipul unui al treilea Napoleon, de această dată cu gât prelung, slăbit și disperat, acoperit de o ciupercă mult mare decât toate celelalte. Privirea este îndreptată către dreapta.
Din ciuperca sub formă de pălărie urcă tulpinile unui buchet de violete identic cu cel din desenul lui Canu, doar că Cruikshank le-a adăugat deloc întâmplător și altele viorele. Buchetul său, că și cel al lui Canu, conține profilurile lui Napoleon, Marie Louise și ale Regelui Romei, poziționate exact ca-n desenul original.
Sarcastic și plin de ironii, Cruikshank nu a uitat să adauge și alte elemente care să completeze această caricatură. Din bălegarul răsar ciuperci plate și ciuperci conice, similare unor căciulilor frigiene (căciulile Libertății), pe care sunt prinse cu cocarde tricolere, un simbol al luptei pentru libertate folosit în timpul Revoluției Franceze (5 mai 1789 – 9 noiembrie 1799). În stânga jos, pe o pantă se zăresc siluetele a patru bărbați, pregătiți cu toate instrumentele să curețe bălegarul corsican. Aceste patru siluete îi reprezintă cu multă acuratețe a trăsăturilor pe nimeni alții decât cei mai redutabili inamici care l-a înfruntat pe Napoleon de-a lungul carierei sale:
- Arthur Wellesley, Duce de Wellington (1769 – 1852) — Supranumit „Cuceritorul lui Napoleon” pentru că lui i se datorează înfrângerea Caporalului Violet de la Waterloo (1815), această este primul din cei patru, reprezentat în uniforma militară cu jachetă roșie și purtând pe umăr o sapă;
- Prințul Gebhard Leberecht von Blücher (1742-1819), poreclit și „Mareșalul Înainte”, unul dintre comandanții învingători ai lui Napoleon din perioada Războaielor Napoleonice (1799–1815) și un aliat puternic în bătălia de la Waterloo; în desen acesta ține în mână o cazma și discută cu Wellington;
- Țarul Alexandru I al Rusiei (1777–1825) — Considerat de Bonaparte „un șmecher bizantin” și „Talma Nordului”, aluzie la numeroaselor schimbări de poziție și alianțe compromise făcute cu Napoleon, acesta este marele învingător al lui Napoleon, ca urmare a eșecului campaniei din Rusia, care în final s-a soldat cu primul său exil din insula Elba. Acesta se află în spatele primilor doi, purtând pe umăr un târnăcop, pregătit să-i susțină pe cei doi.
- Ludovic al XVIII-lea (1755 – 1824) — Aflat în urma primilor trei, regele Franței și Navarrei, cel care fusese detronat de Napoleon în timpul celor 100 de zile (martie-iulie 1815), stă în vârful pantei cu picioarele mutilate de gută, sprijinindu-se în cârjă și fluturându-și pălăria în semn de încurajare.
„Mai întâi ca un Ciupercă Consulară înălțată din bălegarul corsican, care apoi se transformă într-o Floare Soarelui Imperială, apoi într-o ciupercă Elba, și, în cele din urmă, într-o grămadă de violete, care sunt dispuse astfel încât să reprezinte un profil complet al lui Bonaparte, cu un bust al Mariei Louisa și al fiului ei, prințul de Parma.”
Mi-am spus că nu ar fi corect ca poveștile mele despre viorele să se încheie într-o așa notă încărcată de ironie și răutăți. Așadar, așteptați-vă la o nouă povestire! 🙂 Promit că va fi una mult mai veselă, colorată și parfumată.
Note:
(1) Regimul de teroare — La câțiva ani după debutul Marii Revoluții Franceze (1789-1790), mai exact între anii 1792/1793-1794, s-a instalat ceea ce este cunoscut în istorie ca fiind Regimul Terorii. În perioadă au avut loc numeroase masacre și execuții publice. Pe de altă parte, a fost dominată de un puternic sentiment anticlerical, iar acuzațiile de trădare, întemeiate sau nu, erau extrem de frecvente. Eliberarea Josephinei s-a făcut cu doar câteva zile înainte de execuția lui Maximilien Robespierre, Președintele Convenției Naționale. Moartea s-a a pus capăt Regimului de Teroare, iar ulterior s-a instalat guvernarea republicană, mulți prizonieri fiind eliberați.
(2) Căciula frigină — Era roșie de formă conic, cu vârful ușor ondulat/ îndoit. Aceasta își are originea în Frigia (partea central-vestică a Asiei Mici, astăzi Turcia). În Roma Antică sclavii eliberați purtau o căciulă similară numită pileus, simbol al libertății.
(3) Cocarda tricoloră (roșu, alb și albastru)— Aceasta a servit drept simbol al Revoluției Franceze, fiind purtată de mii de oameni obișnuiți. Napoleon a purtat una dintre aceste cocarde prinse de pălăria sa bicorn în timpul bătăliei de la Waterloo, aceasta fiind purtătoarea mesajului că el era „un om al poporului”. Steagul tricolor francez, așa cum este el astăzi, a fost creat în timpul Revoluției Franceze, ca o adaptare după aceste cocarde tricolore. Chiar și personajul Marianne, simbolul național al Republicii Franceze, este adesea reprezentată purtând acest fes frigiană de „libertate”.
(4) François Joseph Talma (1763 – 1826) — Actor francez al timpului, cunoscut pentru faptul că ar fi fost dispus să joace orice rol care l-ar fi făcut remarcat. Comparația cu el se datorează numeroaselor schimbări de poziție și alianțe compromise dintre țar și Napoleon.
(5) Ilustrație articol — Pictură în ulei (1812) aparținând artistului romantic francez Antoine-Jean Gros (1771-1835), reprezentându-l pe Generalul Napoleon Bonaparte și Împăratul Francis II la finalul bătăliei de la Austerlitz (4.12.1805).
Bibliografie selectivă:
- Admin (2022) — Sweet Violet (Viola Odorata) in History: A Symbol of Joséphine and Napoleon Bonaparte
- Bruchard, Marie (2016) — Empress Josephine (1763-1814)
- Ellison, George —Nature Journal: Napoleon, Wordsworth and WNC violets
- Kayne, Kathryn (2015)— The Return of Caporal Violet
- Walton, Gary (2016) —Nicknames of Napoleon: Twenty-one Names
- Selin, Shannon (2015) — What were Napoleon’s last words?
- Selin, Shannon (2015) — Symbols of Napoleon: The Violet
- Toulemonde, Anthony (2019) — The trademark „To the Queen of the Bees”
