Vindecarea prin suferință

Suferința face parte din viața noastră și dacă este să le dăm crezare marilor înțelepți, ea pare a fi un rău necesar. Prin suferință ne vindecăm, așa ni se spune și fiecare credem și înțelegem aceasta afirmație în felul său însă, cu toții avem speranța că această afirmație este adevărată. Totuși de multe ori ni se întâmplă ca suferința să aducă în loc de alinare o suferință și mai mare sau mai adâncă. Oare unde greșim, ce omitem în încercarea noastră de a accepta și privi suferința ca pe un tribut al propriei vindecări?

Cum viața mi-a oferit în aceste prime luni ale lui 2020 șansa de a privi foarte îndeaproape suferința, vă împărtășesc în acest prim articol și în cele ce vor urma, parte din înțelegerea mea legate de această temă.

Suferința este contagioasă

Suferința, atunci când vine, aduce cu sine toate lucrurile care ne displac. Tăvălugul emoțional și mental scot la suprafață frici, dureri, spaime, angoase care ne fac să ne simțim mici, vulnerabili și neputincioși. Fugim de suferință cât putem de mult și tare și o considerăm cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla. Și totuși mai devreme sau mai târziu ea își face făcută prezența în viața fiecăruia dintre noi. 

Experiențele repetate de generații anterioare au clădit în conștiința colectivă credința că suferința este un dat. Fiecare avem parte de doza noastră de suferință, așa că ni se pare firesc, normal să suferim. La fel de firesc ni se pare să suferim atunci când cel de lângă noi, drag nouă, suferă. Ne arătăm implicarea, grija, faptul că ne pasă suferind și noi odată și împreună cu cel de alături. Deși noi nu avem nici o suferință fizică care să justifice propria durere, sufletul nostru strigă și geme ca și cum totul ni s-ar întâmpla nouă. Și chiar ni se întâmplă, căci pe coarda atașamentului suferința pătrunde în viața noastră brusc fără să o fi chemat. Ne lăsăm atunci pradă ei căci, așa cum spuneam, este firesc. Obligată de o datorie morală, mintea noastră, care până acum ne îndemna să o evităm, depune armele și îi acceptă prezența. 

Uitându-mă și trăind realitatea suferinței emanată de mama am intrat în propriul meu proces de suferință. Dincolo de haosul mental și emoțional o parte din mine reușea să să privească lucrurile cu o oarecare obiectivitate. “Bine, bine și eu de ce sufăr?”, m-am trezit întrebându-mă. Acest observator interior m-a făcut conștientă de modul în care durerile mamei se oglindeau în mine și prin rezonanță dădeau naștere propriilor mele dureri. Sufeream pentru că eu aveam ceva de vindecat și nu din cauza suferinței mamei. Am înțeles că suferința s-a transmis de la una la alta și înapoi, că ne duceam la fund și ne ridicăm deasupra tumultului emoțional rând pe rând fiecare fiind totuși în propriul său proces de suferință și vindecare. I-am fost recunoscătoare mamei, atunci când am realizat că îmbolnăvirea ei este o oportunitate de vindecare pentru mine însămi.

Prima înțelegere – suferința pe care o resimțim atunci când cel de lângă noi suferă este de fapt generată de propriile dureri interioare.

Negarea emoțională

În special atunci când ești în rolul de ajutor al celui aflat în suferință, propriile tale emoții te împiedică să faci ceea ce consideri că este necesar să faci. Din acest motiv, cam toate emoțiile sunt alungate, îndepărtate, azvârlite sub preș. “Trebuie să rezist, să fiu în stare, să am răbdare, să pot!” Acest trebuie ne face să dăm la o parte emoțiile care se nasc în noi. Negarea lor pare să ne confere dramul de luciditate și puterea de a rămâne pe baricade. Ceea ce omitem însă este energia pe care o folosim pentru a le arunca în străfundurile noastre. Ne simțim din ce în ce mai vlăguiți de puteri dar trebuie… trebuie să mergem mai departe. Strângem din dinți și înfruntăm o nouă zi. 

Lucrurile devin și mai delicate atunci când emoțiile noastre se răzvrătesc împotriva acestui “trebuie”. Nevoia firească de liniște, relaxare, retragere este contrabalansată de  un profund sentiment de vinovăție. Ne putem simți vinovați pentru că îndrăznim să simțim că ne este greu, pentru că ne este rușine să recunoaștem că suntem furioși de ceea ce ni se întâmplă, că nu avem răbdarea necesară, că vrem să fim lăsați în pace să respirăm un pic. Ne simțim vinovați că poate nu am făcut tot ce se putea, că am fi putut mai mult, mai bine. Alungăm acest sentiment de vină printr-o nouă negare. “Lasă că pot, sunt bine, mă descurc …” și astfel toate emoțiile noastre care ne strigau contrariul au fost din nou îngropate. 

În procesul meu de observare și analiză a ceea ce trăiam am fost surprinsă de amploarea anumitor emoții raportat cu situația de fapt. În anumite momente, părea ca și cum toate barajele de protecție crăpau și emoțiile țâșneau vulcanic din adâncuri. “Ce este cu emoțiile astea, de unde vin?“ Curiozitatea m-a făcut să am răbdare cu ele și să le las să fie. Am descoperit astfel că ele purtau amprenta unor emoții vechi, de mult uitate, care acum parcă s-au trezit la viață. Mintea care până acum controla ce iese și ce nu iese din zonele inconștiente, avea în acele zile garda jos. Permisivitatea conferită de mintea mea care accepta acum suferința ca o stare de normalitate, a deschis poarta pentru negările, învinuirile, neînțelegerile negate. Iată că miraculos, deși încă pervertite de la forma lor inițială, acestea au găsit calea de a se face auzite și văzute.   

A doua înțelegere – Suferința creează oportunitatea de a accesa și accepta emoțiile pe care altfel le-ai nega.

Permit, permit, permit

Pentru a putea fi vindecate, emoțiile au nevoie să se miște. De fiecare dată când alegem să negăm ceea ce simțim, constrângem emoțiile la nemișcare. Cu cât se mișcă mai puțin cu atât ele devin mai “grele” și coboară mai adânc în inconștientul nostru. Rămase în uitare, private de acceptarea, lumina și iubirea noastră, emoțiile negate crează în continuare realități prin care să ne atragă atenția. Pentru asta, ele se folosesc adesea de un subterfugiu. Cum forma inițială în care s-au manifestat a fost negată, ele își crează o nouă formă care să fie mai ușor de acceptat de către mintea noastră. Furia se poate transforma într-o lipsă de răbdare, refuzul într-o lipsă de desconsiderare de alții, rușinea într-o falsă autoritate, frica în furie,etc. Dacă atunci când apar avem puterea și curajul de a le lăsa să fie, să le acceptăm, ele se vor îndrăzni să se lase observate și înțelese.

De fiecare dată când aceste emoții veneau peste mine îmi spuneam și le spuneam: “Vă accept, accept, accept ca fiind parte din mine.” Le primeam în brațele mele ca pe o prezență care are nevoie să fie dezmierdată și iubită. Această prezență furioasă și sălbatică la început, se calma dacă îi permiteam să fie și rezistam tumultului pe care îl crea în sufletul meu. Acceptarea însemna să devenim una iar atunci când această unire era completă se instala pacea. Iar pacea aducea cu sine înțelegerea a ceea ce se ascundea în spatele acelui tumult. Deloc surprinzător, regăseam de fiecare dată o formă mascată a lipsei de iubire de sine.

A treia înțelegere – Acceptarea emoțiilor negate este cea care creează oportunitatea vindecării.

Pentru că merit …

La nivel mental considerăm că merităm foarte multe lucruri și una dintre marile noastre frustrări este aceea că nu primim ceea ce considerăm că merităm. Pe de altă parte, din cauza lipsei de iubire de sine, fiecare dintre noi purtăm în adâncurile interioare credința că nu merităm. Vinovăția, neiertarea, judecata, condamnarea, neînțelegerea au născut în noi emoții pe care le-am negat iar și iar. Adunate, aceste emoții crează la nivel inconștient sentimentul că nu suntem suficienți, perfecți și implicit, demni de a fi acceptați și iubiți. În felul nostru propriu, suntem fiecare măcinați de frica că nu suntem așa cum ar trebui să fim și nedemni de a primi sau merita ceva.  

Din acest motiv, ne autopedepsim în fel și chip fără să ne dăm seama. Dăm vina pe conjuncturi, pe cei din jur, pe viață, pe Dumnezeu pentru că nu avem ceea ce vrem. De fapt, ghemotocul suferinței noastre numit “tu nu meriți” este cel care crează această realitate pentru noi. Pe de altă parte, dacă noi nu credem cu toată ființa noastră că merităm de ce și cum ar face-o alții pentru noi? 

În tot acest proces interior de vindecare care a durat zile la rând am ajuns și la “eu merit”. Am constatat cu surprindere cum, născută dintr-o presupusă lipsă de iubire paternă, amprenta lipsei de merit mi-a modelat subtil viața. Este fascinantă și, în același timp, dureroasă această trăire retrospectivă însă doar așa poate avea loc integrarea înțelegerii. “Eu merit”, m-am trezit spunându-mi! Odată cu apariția acestui nou “eu merit” am început să descopăr de câte ori mă privam de bucurie pentru că credeam acolo în străfunduri că “eu nu merit”. Vina care apărea datorită contradicție dintre eu cea care merit și eu cea care nu merit a fost și încă este stegulețul roșu care mă atenționează că ceva nu este în armonie. Și așa am ajuns să înțeleg că merităm să zâmbim și când cel de lângă noi este în suferință, că merităm să ne bucurăm de soare când celălalt este în spital, că merităm să ne deschidem sufletul și să primim darurile pe care clipa ne-o oferă. Am înțeles că toate astea nu înseamnă egoism, că iubim mai puțin, ne îngrijim mai puțin de cel de lângă noi ci înseamnă că merităm, așa imperfecți cum credem că suntem. să ne iubim pe noi mai mult. 

A patra înțelegere – Fiecare vindecare te conduce spre un alt “eu merit”.  

În concluzie

Prin legile propriei moralități, suferința celui de lângă noi crează breșa mentală prin care suferința să poată fi acceptată. Dar suferința ne poate vindeca doar dacă avem disponibilitatea și deschiderea de a privi spre propriile noastre răni. Emoțiile vechi și “împietrite” se pot transforma dacă le acceptăm și le permitem să se miște libere prin structurile noastre. În spatele lor, vom regăsi pentru fiecare câte o fațetă ale lipsei de iubire de sine și dincolo de ea un dar al lui “eu merit”.