E multă vreme de când mă tot gândesc la ce am învățat de la Maestrul Timp. Probabil că nu este întâmplător faptul că abia astăzi am reușit să adun toate aceste gânduri la un loc. Sper că ceva ceva va fi de folos cuiva. Luați ceea ce aveți nevoie și simțiți că este Adevăr pentru voi.
Timpul, cea mai prețioasă resursă …
Octavian Paler avea mare dreptate când spunea că AVEM TIMP. Da, așa este, avem timp! Dar, ce am am învățat eu chiar de la Maestrul Timp este că el—timpul este cea mai importantă resursă. Este de neprețuit! Aici în lumea 3D, timpul liniar, așa cum îl percepem noi, este cea mai de preț resursă pe care o avem. În consecință, avem nevoie să fim extrem de chibzuiți cu felul și modul în care îl investim.
Am învățat că timpul te poate surprinde. Că Timpul știe, ascunde și poate multe … că sunt lucruri care se întâmplă atunci când este timpul lor. Că altele nu se întâmplă și nu întotdeauna ne este de ajutor să aflăm de ce.
Da, timpul le rezolvă pe toate, dar s-ar putea ca rezolvarea lui să nu fie exact ceea ce-ți dorești. Și, am mai învățat ceva! Să fii și să rămâi căutător; un explorator perseverent, deschis oricăror orizonturi și perspective; unul pregătit să fie surprins de ceea ce va găsi.
Și, poate că unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat este că în aceste căutări pământești este esențial să comunici. Să comunici cu claritate, fermitate și smerenie, cerând aici și acum.
Când risipim și habar nu avem!
Maestrul Timp mi-a demonstrat că la 16 de ani, nu prea stai mult pe gânduri. Ești extravagant, exuberant și-ți permiți multe. La 20 ești încă risipitor cu mai toate … cu lucrurile, cu banii, cu distracția, cu gașca, dar mai ales cu timpul. Risipești cu nonșalanță, cu bucurie, de multe ori fără să gândești. Le știi pe toate și chiar mai bine, și ești chiar convins! Nu pui la îndoială, că-ți permiți! La 30 devii ceva mai atent. Mai sesizezi niște semne și semnale. Privești în jur într-o zi și constați că lumea s-a schimbat. Anturajul este altul decât cel de la 20 de ani. Ești mai conștient de tine, de nevoile și durerile tale. Constați că ai deopotrivă vise neîmplinite încă, dar și regrete. Simți o greutate pe umeri de care ai vrea să scapi. Simți apăsarea mocnită în piept și-ți auzi propriul oftat ce pare extrem de zgomotos într-un moment de tihnă rarisim. Simți un gol pe care ai vrea să-l umpli, dar oare cu ce?!
Când durerea devine suferință ...
Am învățat că poți trăi cu multe răni— bandajate, îngropate, ascunse sau lăsate la vedere, că poți duce multe cărămizi în desaga ta. Fie că-ți aparțin sau nu, fie că ți le-ai așezat sigur sau ai fost ajutat. Refuzând să acceptăm realitatea durerii, transformăm cu succes fără a fi conștienți durerea în suferință.
Dar, nu-i așa? Dumnezeu nu-ți dă ce nu poți duce! Dumnezeu pe toate le îngăduie și le permite. Știe El de ce! Da, pe Planeta Pământ experimentezi din plin, cât se poate și de toate. Bune și rele. Emoții fel de fel. Sunt doar experiențe ale spiritului care ești.
Și, în unele cazuri crezi că găsești soluția salvatoare! Controlul. Alegi să trăiești cu iluzia că poți controla viața, oamenii, evenimentele, timpul … și aparent chiar ne și iese, pare că rețeta funcționează. Dar, precum ulciorul la apă, totul merge până la punct. Este o simplă iluzie trăită a supraviețuitorului care nu știe să trăiască altfel. Iluzia celui care refuză să se uite la propriile răni pentru că dor tare, mult prea tare.
Ai multe întrebări și prea puține răspunsuri. Cauți și tot cauți. Te zbați, te zvârcolești, de multe ori precum peștele pe uscat, și tot nu înțelegi.
Simți mult mai clar că e timpul să schimbi ceva. Să faci ceva pentru tine și starea ta de bine. Să te eliberezi, să vindeci! Acesta este momentul în care auzi de Sus, clar și tare, chemarea … pe calea transformării de sine.
Quo Vadis.
Iertare și vindecare
Ce fac? Ce pot să mai fac? Care e soluția? Întrebări, întrebări și multe căutări pe cărări mai mult sau mai puțin bătute, știute și uneori nebănuite. Astăzi, voi spune doar atât! IERTARE! Este primul pas. Iertare de sine. Iertare pentru cei pe care i-am întâlnit și învinovățit. Iertare pentru toate situațiile prin care am trecut, gestionându-le așa cum am știut atunci. Iertare pentru toate oportunitățile, pe care nu le-am văzut sau pe care le-am refuzat. Iertate pentru tot cea fost și ar fi putut să fie, dar nu a fost. Altfel spus, iertarea este primul pas pentru a te elibera de trecut și a simți din nou acea mult râvnită și uitată stare de acceptare, de liniște sufletească.
Pas cu pas, începi să capeți claritate și să-ți recâștigi încrederea în tine. În ritmul tău, în felul tău, conștientizezi și te oprești în a mai judeca. Te vindeci și te deschizi către alte oportunități. Conștient sau nu, aflându-te pe un astfel de drum transformator de sine, susții și procesul de vindecare al strămoșilor. Ajuți generațiile care vor veni după tine, netransmițând mai departe frici, programe negative, convingeri limitative și atâtea alte feluri și forme de energie care nu mai slujesc binelui nostru suprem.
Iubirea
Am învățat de la Maestrul Timp că în esență, IUBIREA este tot ceea ce căutăm, chiar și atunci când nu știm cum se simte. Și, uneori ai șansa s-o întâlnești și știi. O recunoști într-o fracțiune de secundă în ochii celuilalt. O fracțiune de secundă în care știi tot. Și nu, nu vrei s-o mai lași să plece!
Cum se simte mi se pare imposibil de descris în cuvinte. Este acel ceva plenar, și minunat dar, pe care doar iubirea ți-l poate împărtăși. Trăiești împreună totul în eternitatea unei clipe. În acel moment, timpul nu mai există. Este ca și cum într-o fracțiune de secundă, privind în ochii celuilalt, ai citit întreaga istorie a cărții sufletului care este el sau ea. O carte pe care o știi bine, dar nimic nu te împiedică să o recitești iar și iar; și știi că știi. Știi ce știe și el. Simți ce simte și ea. Vrei ceea ce vrea și el. Îl vezi și te vede … cu tot ceea ce este el/ea. Știi că nu ești judecat, ci acceptat așa cum ești. Nu mai simți nevoia să pui măști, renunți la roluri și doar te lași să fii. Trăiești momente minunate fără cuvinte … devin inutile pentru că nu pot cuprinde trăirea, momentul, simțirea. Știi înainte să le rostească. Ești și sunteți unul, și totuși două ființe cu istorii de viață diferite, dar nu chiar atât de diferite. Undeva, cumva, sunt toate o poveste împărtășită în doi, dar amintirile nu-ți sunt cunoscute, cel puțin nu toate. Și, totuși, știi, deși nu poți explica.
Însoțitor, nu salvator.
Ne dorim atât de mult și atât de puternic să ne asigurăm că știe ce simțim și alergăm disperați, fâstâciți sau debusolați, căutând cuvintele perfecte. Să fim noi siguri că știe cine suntem și ce simțim. Să nu aibă nici cea mai mică îndoială că suntem și rămânem aici. Să știe că ne vom face timp pentru noi. Să-i dăm garanții și extragaranții, care-i să-i vindece fricile și temerile, sau, dacă se poate, să-i vindecăm noi suferințele, pe care le intuim că sunt undeva acolo, ascunse bine, ca o barieră invizibilă în calea unei trăirii armonioase în doi.
Dar, am învățat de la Maestrul Timp, că tu nu poți vindeca rănile altcuiva. Îl poți iubi, chiar și dacă nu simte că merită, că te poate conține, că îți poate răspunde pe măsură … Îl poți doar însoți și susține, dacă-ți cere și-ți permite, în călătoria sa. Este alegerea lui. Alegerea ei. Și, dacă alege să plece tot ce poți face este să-i respecți decizia. Și, da, este cumba balsam pentru propriul tău suflet să știi că ai făcut tot ce ai știut tu mai bine atunci.
Recunoștință pentru tot ce a fost!
Dorul și iubirea NU DOR …
Maestrul Timp m-a mai învățat ceva. Mi-a arătat, am simțit și am văzut în experiențelor altor căutători ca și mine. Ceva ce un suflet care a cunoscut iubirea înțelesese deja …
Am învățat că nu este dorul, absența, lipsa, visul neîmplinit sau speranța ceea ce doare. Altceva doare și doare tare. Doare faptul că sufletul nostru știe foarte bine că nu vom mai ocazia să trăim experiența care ne-a scăpat poate printre degete, cu tot ceea ce suntem noi aici și acum, în aceleași circumstanțe și context. Momentul cu toate detaliile sale este irepetabil. Da, e posibil să trăiesc acea poveste, acea experiență, cu acel sau aceea, dar va fi într-un alt timp, într-un alt loc, o altă viață poate. Va semăna poate într-o mare măsură, dar nu va fi la fel. NU va fi așa cum ar fi putut fi în acest timp, loc, circumstanțe. Dar, da, va că va fi chiar mai minunat, doar că într-un alt fel.
Iubirea nu doare. Iubirea vindecă tot, nu Timpul.
Lecția detașării.
Nu, nu poți face pe cineva să te iubească. Iubirea este. Se simte. Se trăiește. Nu-l iubești și nu o iubești pentru că este așa sau altfel, focoasă sau aprig, deșteaptă sau puternic. Este mintea care găsește motive și explicații. Sufletul este cel care iubește, iar iubirea lui, precum a Tatălui care l-a creat, nu vine cu condiții sau check-list.
Am învățat că oamenii pot iubi, dar nu permit să fie iubiți … pentru că nu merită. Alții, nu-și permit să accepte că iubesc … pentru devin vulnerabili. Am învățat că nu poți face pe cineva să realizeze dacă sau cât te iubește. Aceasta este marea lui descoperire și privilegiu.
Oricare ar fi cazul, tot ce poți face este să accepți ceea ce este și să-i dai drumul. Să-lași să plece, chiar dacă tu știi și simți. Să ierți tot ce a fost și-ar fi putut să fie. Să faci pace cu tine și cu tot.
Să alegi să mergi mai departe cu credință și cu speranță. Da, e greu, este al naibii de greu să iubești și să te detașezi. Dar, nu este imposibil! Ai nevoie de ceva timp, de muncă cu tine, de perseverență și iubire de sine … pentru că meriți să fii fericit(ă). Și, dacă simți așa, atunci se face loc, devii din nou disponibil(ă) și se întâmplă, chiar dacă alături de altcineva. Altfel.
Când adunăm și socotim …
De-a lungul timpului, am fost uneori întrebată dacă am vreun regret. Unul singur, era răspunsul. Privesc acum la cei 50 de ani care azi s-au adunat și mi-am pus aceeași întrebare. Răspunsul însă este altul—nu, și pentru el este multă recunoștință.
La final am să vă las cu două versuri, care pentru mine reprezintă una dintre cele mai frumoase declarații de iubire. Esență exprimată în puține cuvinte.